OnlineReflect

Siebenbürgen, Land des Segens

Imnul sașilor transilvăneni vorbește despre frumusețea naturii, despre o Transilvanie “plai de graiuri”, “leagăn verde/pentru oricare vlăstar”, o “Transilvanie tolerantă”. Este Transilvania frumoasă, multiculturală, casa mea, a sașilor care au durat aici o civilizație fascinantă, a oricărui suflet ce iubește acest tărâm.

Prin poveștile cu care am crescut, tata m-a învățat să iubesc și sașii, comunitatea din care el face parte. Prin urmare, scriu conștient, subiectiv, documentat, despre locuri și oameni de acum sau de altădată. Pentru că încă scriem împreună povestea sașilor, una dintre poveștile nemuritoare.

Povestea poveștilor - de ce și despre cine

Riguroși, muncitori, punctuali, cumpătați cu extremul zgârciți, hotărâți, onești, mândri… clișee prin care ceilalți construiesc identitatea sașilor, poate etnia cu cea mai bună imagine din România. Plecarea lor din Transilvania a declanșat o serie de probleme foarte interesante de studiat din punct de vedere al mentalului colectiv, al identității etnice și sociologiei migrației. În unele colțuri de Transilvanie rurală, uitată, trăiesc ca niște insule solitare, ultimii mohicani ai comunităților prospere de altădată. Oameni precum Johann Schaas, Sara Dootz, Johanna Schneider sunt doar câțiva dintre ei, dintre cei cunoscuți datorită contactului cu turiștii, în calitatea de curatori ai bisericilor fortificate. Alți câțiva asemeni lor, în Germania sau România, își deapănă amintirile venerabilei vârste, fără a mai avea rude sau grupuri de curioși care să le soarbă cuvintele. Pe ei îi caut, îi ascult și le ofer aici spațiul să își depene poveștile de viață.

Faptul că particip la evenimentele sașilor care trăiesc astăzi în Germania, dar și că revin des acasă, în Transilvania, îmi permite să am o dublă perspectivă și să povestesc unora despre ceilalți. Astfel, nu privesc doar într-un trecut nostalgic, ci și într-un preznt viu, în care viața merge mai departe, traumele se vindecă și identitatea etnică se transmite generațiilor tinere.

În ce privește prezentul comunităților săsești din Transilvania, Germania, Austria, Canada, SUA, etc. se simte foarte acut presiunea unui sfârșit de generație. Sașii care au plecat acum zeci de ani din Transilvania se întreabă în ce măsură copiii, nepoții lor vor mai păstra vie cultura și sentimentul de apartenență la comunitate. Din punctul meu de vedere, Poveștile săsești sunt un răspuns pozitiv, entuziast, poate naiv, însă plin de respect și responsabilitate la această întrebare. Nu în ultimul rând, blogul e modul meu de a spune că, oriunde aș fi, sufletul mi-a rămas în acasă, că acolo mă întorc zilnic prin scris, că nu vreau să uit și că îmi pasă. Păstrarea patrimoniului săsesc este o responsabilitate pe care ar trebui să ne-o asumăm împreună, indiferent de vârstă, etnie sau de locul în care ne aflăm.

Ce visez și pentru cine

Dincolo de anamneză, acest blog poate să continue povestea sașilor plecați, rămași sau întorși în Transilvania, ca un fragment din bogăția lor culturală actuală. Îmi doresc ca poveștile săsești să fie un spațiu al întâlnirilor și regăsirilor frumoase, peste timp, spații și generații. Aici putem privi cu ochi senini spre tot ce ne unește, dar și să descoperim cu mirare ceea ce ne face să fim diferiți.

Drumurile noastre pe harta lumii nu se suprapun peste căile de pe harta sufletului. Ca în basmul meu preferat, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cu toții traversăm Valea Plângerii, lumea cu dor, în care memoria și afectivitatea este tot ceea ce poate fi smuls timpului.

Mihaela Kloos Ilea